luni, 15 august 2011

Cabana Valea Sâmbetei - Cabana Podragu - Cabana Bâlea

Prima oară când am fost în munții Făgăraș a fost în clasa a X-a, acum 11 ani, în vara anului 2000. Atunci, împreună cu dirigintele nostru, am respectat cântecul "... și din Plaiu Foii am pornit". Numai că nu către refugiul Diana (din munții Piatra Craiului), ci către cantonul Rudărița, din Făgărași. Atunci aveam să parcurgem, în decursul a 7 zile, creasta până la lacul Bâlea. Cred că acele zile au rămas întipărite în mintea tuturor celor care am fost acolo.

Spre rușinea mea, de la terminarea liceului până acum doi ani nu am mai fost deloc pe munte cu rucsacul în spate. Nu știu de ce, și oricum nu contează. Contează că am început din nou, cu pași mărunți dar siguri. Am mai adăugat un pas, și anume o reeditare (cu mici modificări) a turei de acum 11 ani.

Așadar, joi pe la prânz am plecat cu rucsacii spre cabana Valea Sâmbetei, lăsând mașina în complexul turistic Sâmbăta (la Pensiunea Nicodor, unde am și înnoptat, pensiune pe care o recomand cu căldură). Traseul este de 2 ore, și este foarte lejer. Are foarte puține porțiuni de urcuș, și poate fi parcurs de oricine.

La cabana Valea Sâmbetei (alt. 1401m) am înnoptat, nu înainte de a savura atmosfera din jurul focului de tabără aprins împreună cu ceilalți turiști. A doua zi, la 5:30 AM ne-am sculat și am început pregătirile de plecare. La 6:30 AM eram deja pregătiți de drum. Iată de unde am plecat:



În zare se observă Fereastra Mare a Sâmbetei (alt. 2188m). Urcarea este plăcută în prima parte, însă devine puțin abruptă în cea de-a doua parte. Traseul are marcajul triunghi albastru, și se parcurge în 2 1/2 h - 3 h. Pe drum, pe măsură ce ne apropiem de fereastră, peisajul devine din ce în ce mai spectaculos:


Soarele nu ne binecuvântează cu prezența, deoarece e mascat. Intuim însă că e o zi însorită având în vedere delimitarea puternică între umbră și lumină:


Pe măsură ce ne apropiem, peisajul devine din ce în ce mai sălbatic:


După efortul urcușului vine și răsplata: soare și o priveliște extraordinară din Fereastra Mare către valea prin care tocmai am urcat:


De aici se deschid perspectivele către întreaga creastă:


După ce ne-am odihnit, am pornit spre Vest, urcând pe Vf. Slăninei (alt. 2268m), de unde ni se deschide priveliștea vârfului Gălășescu Mic (alt. 2433m) și a Ferestrei Mici:


Refugiul de acolo este nou, anul trecut nu era. Este unul din cele câteva refugii noi care ajută mult turiștii în caz de vreme rea.

După ce coborâm în șa și urcăm Gălășescul Mic, ni se deschide priveliștea către vârful Gălășescul Mare (alt. 2470m):


După ce luăm prânzul în acest decor minunat, pornim din nou la coborâre și apoi la urcare. De data asta, cărarea nu mai trece prin vârf, ci puțin pe sub el. Priveliștea e minunată:


Având în vedere că la început nu ne-am uitat atent pe hartă, de fiecare dată când treceam câte un masiv aveam câte o surpriză. Mă rog, de obicei surprizele erau că mai trebuie să coborâm într-o vale ca poi să mai urcăm un munte. După ce am trecut de Gălășescul Mare, ni s-a deschis în față Valea Rea, cu Lacul Estic al său (Lacul Vestic încă nu se vedea). Și, evident, Vf. Galbenei (alt. 2466m):


După cum se vede, poteca este blândă și ocolește vârful, ajungând într-o șa cu o priveliște extraordinară către ambele văi (nordică și sudică):


După un mic efort, trecem și de Hârtopul Ursului, și ajungem în Portița Viștei (alt. 2310m), unde se află și refugiul:


Urcușul până pe Viștea Mare (alt. 2527m) e un fel de Golgota ... numai că sfârșitul este fericit! Atunci când cerul e senin, răsplata este și mai satisfăcătoare:


Se pare că mintea umană funcționează sigur cu algoritmul "uită ce e urât și ține minte numai ce e frumos". Eu îmi aduc aminte de drumul de la Viștea la Vf. Moldoveanu (alt. 2544m) ca fiind foarte ușor, ca o plimbare. Totuși, ne-am întrebuințat nițel coborând și urcând printr-o porțiune destul de periculoasă de care NU îmi aduc deloc aminte. E posibil, deși destul de improbabil, să fi apărut mai recent, în urma unor prăbușiri, etc. Rog pe cei ce au mai fost să îmi confirme / infirme. Cu toate astea, în 15 minute am ajuns pe Moldoveanu:


Și o fotografie:

fagaras 2011 26

Apoi, după ce am coborât de pe Vf. Viștea, cerul a început să se înnoreze, așa că am început să ne grăbim puțin. Nu am mai făcut fotografii / panorame, din păcate. Oboseala a început și ea să-și spună cuvântul. Coborârea până în șaua Orzănelei n-a fost chiar plăcută, genunchii și degetele de la picioare și-au primit porția.

Traseul până în șaua Podragului n-a fost deloc greu. Din șaua Orzanalei se merge pe o cvasi-cotă de nivel pe la poalele Vf. Ucișoara (alt. 2418m) și Vf. Ucea Mare (alt. 2434m), apoi se urcă puțin prin stânga Vf. Corabia (alt. 2406m). Se coboară într-o șa și apoi, ultima redută, urcarea pe lângă Vf. Tărâța (alt. 2414m). Satisfacția de a vedea în sfârșit șaua Podragului (alt. 2307m) și cabana din căldare a fost imensă. Mai ales că acum 11 ani nu am văzut nimic din această porțiune de drum, din cauza unei cețe groase. Coborârea n-a fost ușoară, punând capac unei zile foarte obositoare dar cu foarte multe satisfacții. Am ajuns la Cabana Podragu (alt. 2136m) la ora 7:30 PM. Niciodată n-a fost atât de confortabilă o simplă saltea și o pernă pe care să-ți pui capul (da, am dormit la saltele, pentru că era aglomerat și toate locurile de la priciuri erau ocupate).

A doua zi n-am putut dormi prea mult, mai ales că primisem avertizări de la cabanieră că s-ar putea să fie averse după-amiază. Ne-am pornit la 9:20 AM din nou în sus către șaua Podragului, unde am ajuns după 40 de minute. Vremea nu s-a schimbat cu mult față de ziua precedentă, doar vântul a fost puțin mai puternic și cerul puțin mai înnorat.

Din șaua Podragului am mers pe la poalele Vf. Podragu (alt. 2462m), coborând ușor către Lacul Podu Giurgiului (alt. 2264m). Acolo s-a făcut recent și un refugiu nou-nouț, asemănător cu cel din Fereastra Mică. Având în vedere că micul dejun a fost hrănitor, am revenit cu panoramele:


Din Podu Giurgiului se pornește un urcuș destul de dificil pe Vf. Mircii (alt. 2461m), care este ocolit de puțin prin partea dreaptă. Se merge apoi pe "balconul de sus", de unde priveliștea cu lacul și cu creasta e minunată:


Poteca lasă în stânga Vf. Arpașul Mare (alt. 2468m), și apoi cotinuă către Vf. Arpașul Mic (alt. 2461m) pe o veritabilă creastă: prin șaua Vârtopului se merge pe o potecă lată de câteva zeci de centimetri, cu valea și lacul Buda în stânga și cu valea Arpașului Mare în dreapta:

fagaras 2011 40

La sfârșitul acestei porțiuni se află Monumentul Nerlinger:


După monument, drumul părăsește creasta și coboară destul de abrupt prin dreapta Vf. Arpașul Mic, în vale. Apoi, urcă până într-o mini-șa, de unde continuă lin, uneori foarte îngust (sunt cabluri pentru susținere), către porțiunea numită sugestiv "La 3 pași de moarte":


La 3 pași de moarte mi se pare mai ușor venind dinspre Podragu. Trebuie să cobori de două ori pe lanțuri și să urci doar o dată. Invers e puțin mai dificil, dar doar în condiții de vreme rea (ploaie, ceață, orice ar putea face piatra să fie udă și mâinile să înghețe sau să alunece pe lanțuri). Am făcut doar un filmuleț cu Luisa coborând prima porțiune:


După ce am trecut cu bine de această porțiune, am ajuns în portița Arpașului (alt. 2175m), unde ne-am întâlnit cu traseul alternativ (ce pornea de la Podragu pe la lacul Podrăgel) și ne-am pozat cu Fereastra Zmeilor:

fagaras 2011 47

Din portiță am pornit ușor prin stânga Turnului Vârtopel (alt. 2385m), pentru ca apoi să coborâm abrupt în Căldarea Fundu Caprei. Între timp, traseul devenise foarte aglomerat cu turiști ce veneau dinspre Bâlea. Fiind week-end, e un lucru normal. Erau și grupuri de 20-30 de oameni, mai mult sau mai puțin pregătiți să ajungă la Podragu. Nu mă refer la pregătirea fizică (nici nu știi ce poate face corpul tău cu suficientă voință ...) ci la echipament: am văzut și turiști cu geantă de voiaj, cu adidași, etc.

Din motive obiective, acum 11 ani nu am mai făcut ascensiunea până la Vf. Capra (alt. 2494m), deoarece în căldarea Fundu Caprei era o banchiză impresionantă de zăpadă care acoperea o porțiune mare din potecă, și ne era frică să nu se prăbușească cu noi, fiind și foarte cald. Atunci am coborât de-a dreptul până la Transfăgărășan, și de acolo am pornit pe jos până la Bâlea.

Acum, însă, motivele au fost mai puțin obiective, pentru că, sincer, ne-am cam înecat ca țiganul la mal în fața ultimului vârf. Credeam că o să fie mai bine să coborâm și apoi să luăm autostopul până la Bâlea. Totuși, ne-am înșelat, pentru că mașinile stăteau într-o coadă de circa 3 km, coada întinzându-se până înainte de cantonul Salvamont de la cota 2000. Am coborât din autostop și am pornit pe jos, întrecând bine coloana de mașini, și trecând și prin tunel "de cealaltă parte a zidului".

A fost o drumeție plină de amintiri, de satisfacții și de emoții. Doresc oricui iubește muntele să încerce să meargă prin aceste locuri, pentru că fiecare strop de transpirație o să fie bine meritat.

2 comentarii: